Debut literar: ALINA SIMONA DRAGOMIR - poeme

                                                                            Respir a sfârșit de calendare

Așa am ajuns; așa am ajuns iarna cu neputința-mi predefinită de nesaț, să mă leg melancolic de valurile nervoase ale mării ce-mi aduc acordurile plăcute ale unor imagini demult trecute. Așa am ajuns pe plaja ce fură în zilele singure câte un apus. Valurile lasă-n atingerile lor urlete ale trecutului meu. E doar liniște. Mă scufund într-un amalgam de culori reci. Valurile, singurele ce cutează a se avânta spre mine, mă trag în jos, spre un nisip șters. Frică, amețeală. Simt că plutesc și corpul mi se umezește. Am un zâmbet straniu aprins de o iluzie. Vid. Îmi fac loc prin foc și smoală. Alunec ușor dintre valuri ca să ard temeinic în foc. Acum e doar așteptare gri de argilă.

                                                                                      Resturi de septembrie

Mă fumează iluzii ce bântuie mute prin ascunzișuri. Un soare amăgitor schițează un surâs teatral după zăbrele. Dimineața îmi prinde ochii printre jaluzele iar briza tomnatică-mi suflă în lumânare, " La mulți ani!", picurându-mi pe degete ceară. Adevăratul "ultimul septembrie" a sosit. M-a găsit singură după cum era de așteptat. Imaginea unui viitor trecut bea din acest dulce ceas. Reci momente de singurătate, în reci zile de toamnă senine, peste frunze moarte de calde culori, pe dealul galben de septembrie acordează pădurile spre amurg. Zboară nesimțite, zboară sau aleargă clipe dintr-o toamnă ruginie.

- Vino, mi-a zis atunci cu mișcări încete, este ziua ta, este timpul meu. Odată cu plecarea mea, vei fi cu an mai aproape și mai adâncită-n lugubru. Fiecare secundă te aduce mai aproape de moarte.

Cu ochii fixați între jaluzele îmi retrag printre secunde mâna agățată de acestea.

Obloanele se închid pentru totdeauna iar în ultimele secunde rămase ce-mi picură în fața ochilor îmi număr greșelile  și cer iertări șoptite.

 Dezordine în minte

 Am umblat prin multitudinea de gănăduri răvășite de care nu mai ştiam nimica am şters amintirile uitate într-un sertar prăfuit şi....

 NOTHING.. sunt tot acolo! ... amintirile negre sunt tot acolo, indiferent de circumstanţe. Nu este nimic de făcut..nimic de zis, doar de suportat...şi "uitat", bineînţeles, doar pentru moment. Masca ce o port mereu pe faţă-mi acră, acoperită de un zâmbet crispat, îi induce pe mulţi dacă nu pe toţi în eroare. Şi aud " Mă bucur că ţi-ai revenit şi mergi mai departe!" Întradevăr, DA mi-am revenit şi DA merg mai departe, dar remușcarile încă îmi apăsa greu pe umeri. 

 Pentru unele persoane, sentimentul acesta "remuşcare" nu este prea des folosit, înţeles etc. Prea puţini ştiu că acest cuvânt ar trebui, deci AR TREBUI să fie un "must have" al societăţii. Dar societatea aceasta dură în care trăim, n-are nicio treabă cu viaţa...n-are nicio treabă cu remuşcarea.

 Deci, mă întreb, " oare toţi sunt fericiţi?" ..Şi răspunsul îmi vine imediat în minte "NU", este un "NU" grav şi greu, care-mi aplatizează speranţa. 

 Ştiţi vorba omului optimist " Speranţa moare ultima!"..oare aşa să fie? Oare chiar moare ultima?,...sau ea e prima care se dă bătută...pentru că "Dacă n-ai speranţa n-ai nimic."