LA MULTI ANI! Domnului MIHAI CIMPOI

Cu ocazia zilei de nastere, urez scriitorului Mihai Cimpoi "LA MULTI ANI!", multa sanatate si inspiratie.

Interviuri cu academicianul

MIHAI  CIMPOI
I

MOTTO:

„Mai aproape de inima mea sunt cărţile despre Eminescu...”

„Literatura română este «văzută» în context occidental în măsura în care e cunoscută. Parafrazând ceea ce spunea Noica referitor la Eminescu, am putea afirma că noi românii avem două păcate fundamentale: în primul rând nu cunoaştem la justa ei valoare literatura română; în al doilea rând, nu o facem cunoscută întregii lumi.

 (foto: Mihai Cimpoi, Angela Baciu, V.Zbarciog - sursa: internet)

Domnule Academician Mihai CIMPOI, vă mulţumesc mai întâi că aţi acceptat acest interviu; pentru că suntem la început de an 1998, vă urez un an cât mai bogat şi împlinit. Cu ce gânduri începeţi acest an?

Cu gânduri de începuturi faste, de eternă reîntoarcere eliadescă la ceea ce ne determină fiinţa – fiinţa românească bineînţeles – din adâncurile ancestrale, din „părinţii din părinţi”.

Aş vrea ca lumea română să regăsească măcar ceva din sfinţenia ce-i este hărăzită fiindcă e prea din cale afară pusă în cumpănă, într-o derivă să-i zicem de ordine ontologică, deşi ea este mai mult politică sau politizată, caragialescă.

Aţi constatat, fără îndoială, că este foarte des invocată fraza lui Malraux potrivit căreia veacul următor va fi religios sau nu va fi deloc. Care va fi, conform opiniei dumneavoastră, situaţia autorităţii religioase?

Experienţa de viaţă milenară a poporului nostru, care vorbind în termeni eminescieni, a urmat o organică re-dacizare, ne aduce certitudinea unei re-sacralizări, fiindcă sacrul instituie o ordine, un temei adânc al fiinţei, o gândire a Totului, mioritică. Mă gândesc la religie nu în sensul ei instituţional, bisericesc, ci în sensul ei ontologic adânc.

Dar situaţia autorităţii politice? Cum vedeţi Dum­nea­voa­stră viitorul României?

Dacă autenticitatea religioasă este una divină, autoritatea politică (în cadru românesc) este una ce ţine de domeniul firescului, organicului, al credinţei necontrafăcute; politicul înseamnă o instituţie a artificialului, automatismului, al partizanatului orb, fanatic.

În cel de-al doilea caz avem de-a face cu Absolutul de natură negativă. Am citit cu interes cartea lui Fernando Savater „Politica pentru fiul meu Amador”, în care face o delimitare între etic şi politic, între eul nostru moral şi cel public atras în cursele instituţionale. În politică trebuie să ne bizuim pe voinţa altora, pe voinţa multor altora, căci „pe teren etic libertatea individului se manifestă prin pure acţiuni, în timp ce în politică e vorba de a crea instituţii, legi, forme durabile de administraţie...”.

La ce duce acest impact al eului nostru moral pur cu politicul impur? Mecanisme delicate ce se strică uşor sau care nu funcţionează aşa cum speram. Altfel zis, relaţia eticii cu viaţa mea personală este destul de evidentă (cred că ţi-am demonstrat-o deja în cartea mea anterioară), dar politica îmi devine imediat străină şi eforturile pe care le fac în acest domeniu de obicei se năruie jalnic din vina „celorlalţi”? În plus, majoritatea chestiunilor politice sunt legate de oamenii foarte îndepărtaţi şi foarte diferiţi (în aparenţă) de mine: e bine să mă intereseze bunăstarea celor mai apropiaţi, dar să trăiesc cu gândul la persoane pe care nu le voi cunoaşte niciodată personal, nu e cam exagerat? Deci politicul e mereu în ceartă, în gâl­ceavă cu eticul; implicarea în politică ne înstrăinează în toate ca­zurile de esenţa noastră morală adevărată. Marea problemă în cadrul po­liticii e împăcarea cu eticul, pe de o parte, şi evitarea extremis­mului subiectiv, înverşunării egocentriste, care a dus la mediocri­zarea atâtor personalităţi sau la obscurizarea lor. (Nu l-am pierdut oare din rolul de critic, din cauza politizării excesive, pe Nicolae Manolescu?)

Societatea românească, politizată în mod grotesc-caragialean (Caragiale rămânând, în raport cu ce se întâmplă azi, un scriitor foarte discret şi dulce...) beneficiază de libertatea civilă oferită de democraţie, care aduce grave stări conflictuale (or, vorba lui Churchill: de unde să luăm ceva mai bun?) din cauza înţelegerii ei subiectiviste.

România se poate schimba în bine doar în cazul instalării politicului firesc, organic, diferit de politicul înverşunat, neconcesiv, închis monadic în propriul ghioc. Cănuţă, omul sucit caragialian, nu va mai avea astfel teren pentru a-şi manifesta „rânza” egotistă, pentru lupta de idei (şi nu pentru lupta de persoane). În concluzie: viitorul României trebuie să-l ducă oamenii fireşti, nu cei suciţi.

Fiind o personalitate puternică a literaturii contem­porane, cum credeţi că este văzută literatura noastră în contextul occidental? Care este soarta scriitorului român în străinătate azi?

Literatura română este „văzută” în context occidental în măsura în care e cunoscută. Parafrazând ceea ce spunea Noica referitor la Eminescu, am putea afirma că noi românii avem două păcate fundamentale: în primul rând, nu cunoaştem la justa ei valoare literatura română; în al doilea rând, nu o facem cunoscută întregii lumi.

Am vorbit, în cadrul întâlnirilor scriitorilor români din mai multe ţări, la noi, la Neptun, despre faptul că acţiunile de traducere şi editare ale operelor scriitorilor români în afara ţării au un caracter sporadic şi involuntar, lipsindu-le o ordine sistemică, un fir conducător, programatic.

Eminescu este cunoscut prin traducerile şi studiile de întâmpinare care se fac în diferite ţări sub semnul aleatoriului şi vrerii de cunoaştere a străinilor.

Blaga ar fi avut un mare impact asupra contextului european (zicea Noica), cel puţin ca filosof al culturii, dacă ar fi fost tradus la timp, în anii ’30.

Un prozator japonez Kobo Abe, dacă nu mă înşel, îl considera maestru al său pe Liviu Rebreanu şi poate că Rebreanu ar fi avut mai mulţi discipoli dacă – iarăşi – ar fi fost tradus mai mult, mai sistematizat. Există – spuneam – două feluri de comportament etico-estetic al românilor plecaţi din ţară: există modelul cioranian de a nu mai crede în valorile româneşti şi există modelul brâncuşian de a-ţi lua ceaunul cu mămăligă în băţ şi a spori valorile româneşti şi valoriza pe cele existente.

Modelul brâncuşian e cel demn de a fi urmat, căci ceea ce Arghezi denumea urinarea pe biserici se generalizează, se scoate şi din limitele geografice ale ţării. De aceea, trebuie să fim recunoscători unor scriitori şi oameni de felul lui Jon Milos, Adam Puslojić, Jean-Louis Courriol, Sumija Harua, Rosa del Conte, Brenda Walker, Leons Briedis, care fac atât de mult pentru mai buna cunoaştere a scriitorilor români în alte ţări.

Gândirea liberă este adesea confundată cu gândirea eretică, prin aceea că se opune autorităţii. Este o apropiere justificată?

Da, stimată Angela Baciu, este o boală a copilăriei în... democraţie (ca să parafrazeze titlul unei cărţi a lui Lenin), este o libertate pe care ţi-o dă separarea politicului de etic, de care am vorbit. În acest sens, cred că trebuie să avem – în contextul vieţii publice de pe ambele maluri ale Prutului – o libertate asigurată de promovarea idealurilor (politice, culturale), nu de utopii şi convenţii partizanale care duc la acţiuni sau inacţiuni destructive, aneantiza­toare. Oamenii de cultură română din Basarabia au cunoscut întrea­ga măreţie a acţiunilor de promovare a idealurilor naţionale (nu doar politice) culturale.

Ce prietenii v-au legat în timp, sau v-au schimbat destinul? Câteva amintiri?...

În anul 1986 am obţinut, prin demersul Uniunii Scriitorilor din fosta URSS, viza Ministerului de Interne al Federaţiei Ruse pentru o călătorie în România (la Chişinău eram considerat „naţio­nalist” şi nu-mi surâdea această şansă). Vroiam să văd şi să consult, „să-mi sângerez degetele” pe filele „Caietelor Eminescu” de la Biblioteca Academiei Române. Am obţinut permisul cu greu şi pentru Sala de lectură a acestei Biblioteci având norocul de a-l fi întâlnit pe coridoare pe minunatul om Petru Creţia, care tocmai studia unele „Caiete”. A fost un moment revelatoriu, de adevărată epifanie intelectuală, care mi-a adus şi o statornică prietenie cu acest rasat om de cultură şi eminescolog.

În chiar prima dimineaţă a aflării mele m-a vizitat la Hotelul „Bucureşti” din capitală, distinsul cărturar Theodor Codreanu care, citindu-mi prima ediţie a volumului Narcis şi Hyperion, a venit special cu trenul de la Huşi ca să mă vadă şi să-mi ia şi dedicaţie, aducându-mi şi câteva sticle de Busuioacă de Bohotin. Ne leagă o prietenie strânsă cu Theodor Codreanu, în lumina căreia se declanşează şi anumite idei şi atitudini polemice pe marginea operei şi personalităţii lui Eminescu, pe marginea întregii literaturi române.

Am o întreagă „ceată” de prieteni la Cluj: Mircea Petean, Virgil Bulat, Constantin Cubleşan (cu care m-am cunoscut la Chişinău încă prin 1979 şi care s-a interesat de activitatea mea scriind în „Tribuna”), Petru Poantă, Aurel Câmpeanu, Traian Brad, Doina Cetea, Irina Petraş; la Iaşi: Constantin Ciopraga (care mi-a citit cu creionul O istorie a literaturii române din Basarabia, făcându-i preţioase observaţii şi sugestii), Andi Andrieş, Horia Zilieru, Ioan Holban, Ioana Irimia, Dan Mănucă, Dumitru Irimia, bibliofilul Dumitru Grumăzescu, Lucian Vasiliu, Sterian Vicol, Mihai Lioveanu; la Galaţi: Ion Chiric, Ion Trif Pleşa, Viorel Dinescu, Constantin Vremuleţ, editorul Radu Mihăescu, prof. Dumitru Tiutiuca, PS Casian Crăciun şi desigur, Dumneavoastră draga poeta Angela Baciu.

Mă leagă o veche prietenie cu Grigore Vieru, Eugen Simion, Eugen Coşeriu, cu eminescologi diferiţi – de la Rosa del Conte, Gh. Bulgăr până la Constantin Barbu, Victor Crăciun. Am avut o „prietenie” epistolară cu Constantin Noica, marele cărturar care a recomandat editarea cărţii mele Narcis şi Hyperion în România.

De fapt, cine sunteţi Dumneavoastră, domnule Mihai Cimpoi? Şi ce înseamnă pentru dumneavoastră scrisul?

Sunt un om de cultură român; fiind în speţa unui om de cultură român din Basarabia, am avut datoria sfântă să fiu un ostaş al Propăşirii şi Renaşterii basarabene; fiind basarabean, sunt criticul şi istoricul culturii române care este una şi indivizibilă; fiind român, sunt un filolog al culturii înţeleasă ca spaţiu universal şi european.

Scrisul înseamnă pentru mine un act existenţial: cu cât scriu, cu atât exist (ca om şi ca personalitate).

Dar cărţile? Şi care vă sunt apropiate?

Vreţi să aflaţi care dintre „copiii” mei îmi sunt mai dragi? Greu de spus, foarte greu. Dar am şi argumente „afective” pentru cărţile de sinteză care au venit în urma culegerilor de studii, eseuri, cronici, care pe ici-colo mai poartă şi anumite note (foarte puţine) impuse de ideologia oficială.

În fond, m-au orientat, îndrumat de intuiţie din adâncurile fiinţei mele, spre o critică estetică de tip maiorescian – călinescian – lovinescian. Deci mai aproape de inima mea sunt cărţile despre Eminescu: Narcis şi Hyperion, două ediţii la Chişinău – 1979, 1986 şi Iaşi, 1994; Căderea în sus a Luceafărului Galaţi – 1993 şi Spre un nou Eminescu, dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, Chişinău 1993 şi Bucureşti, 1994; poemul liric Lucian Blaga – paradisiacul, luciferul, mioriticul (Cluj-Napoca, 1996) şi O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Chişinău, 1996-1997. Galaţi 1996.

În încheiere, Domnule Mihai Cimpoi, aş dori să vă mulţumesc încă o dată că aţi acceptat acest dialog şi vă doresc un an cât mai bogat şi împlinit.

Şi eu vă mulţumesc, doamnă Angela Baciu. Mă bucură faptul că sunteţi o poetă a tensiunii spiralate, a viziunii de esenţă existenţială (am un sentiment de recunoştinţă pentru Dumneavoastră, pentru Galaţiul ca adevărată Cetate de cultură a Dunării de Jos).

II

Sunteţi din nou, la Galaţi, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie şi bucurie...

Desigur, Doamnă Angela Baciu, am participat la un „evantai“ de manifestări culturale, toate împletite, interesant intersectate, una mai frumoasă şi mai plină de substanţă decât alta; dar, toate evenimentele au fost importante: zilele revistei „Porto Franco“, lansarea unor cărţi de excepţie, şi vei începe cu volumul Dumneavoastră de haiku-uri Tinereţe cu o singură ieşire, apărut la Ed. Dacia, pentru care vă felicit, revederea cu prietenii de la Galaţi, întâlnirile emoţionante la Iveşti, Târgu Bujor, nunta poetei Florina Zaharia, aşa ca o surpriză sentimentală, o poetă cu o formulă originală, mi-a plăcut mult şi Librăria „C. Negri“, unde am cunoscut oameni minunaţi şi este deschisă tuturor manifestărilor culturale, promovează cartea şi scriitorii.

Cu ce surprize aţi venit din Basarabia? Văd că aţi adus câteva cărţi noi, interesante...

Acţiunea de astăzi am completat-o şi eu, aducând cu mine câteva cărţi ale colegului meu Vasile Sbârciog, un scriitor foarte dinamic în ultimul timp, bun, publicist, veţi putea elabora foarte bine cu Domnia Sa...

... Şi un foarte bun prozator.

Aşa este, un bun prozator, care valorifică acea latură documentară, care a fost tabuizată până acum, este vorba, aşa cum bine ştiţi, de foamete, de colectivizare, de deportările românilor basarabeni în Siberia, de tot ce s-a întâmplat până astăzi.

Şi cred că se mai întâmplă, vorbesc despre adevărul privind istoria şi limba română.

Se întâmplă şi astăzi atâtea în şcolile noastre şi cu adevărul despre istoria noastră şi despre limba română. Iată, toate aceste lucruri, teme dacă vreţi, sunt focalizate în aceste cărţi.

Transformate în grai pentru cei ce vor să ştie adevărul.

Oamenii cunosc foarte puţine lucruri; de la distanţă, dar Sbârciog tratează aceste teme în romanul Conul de umbră cu mult curaj; roman ce a fost scris până în anul 1990;

Cu toate că acest roman a fost scris în 1981, dar a fost publicat în anul 1989, şi reeditat acum. Orizont răstignit este cartea ce abordează prezenţa românilor militari la Cotul Donului.

Un alt adevăr nescris...

Şi aceasta o temă tabu care nu a mai fost abordată.

A fost o surpriză şi pentru mine, pentru că este analizată chiar creaţia mea, cu mijloacele eseistului, dat fiindcă Vasile Sbârciog nu este un critic literar de profesie, de specialitate. La toate acestea, s-a mai adăugat un pelerinaj, care ni s-a părut o idee foarte inspirată. Recunosc, cunoşteam creaţia scriitorilor gălăţeni, din zona aceasta, din judeţ, dar nu îmi imaginam o corespondenţă între operele lor şi localităţile unde s-au născut.

Totul a fost pitoresc, mi-a plăcut, am văzut oameni interesanţi aşa am cunoscut-o şi pe bunica Dumneavoastră (n.a.: pe numele Trandafîra Susanu, din com. Griviţa), o femeie minunată ce m-a impresionat, cu acea casă, gospodărie bine pusă la punct, ţărănească, din toate punctele de vedere: lemnele stivuite, animalele şi păsările în ţarc, casa bine îngrijită, curată, via frumoasă, butoaiele cu vin bine păstrate, pline cu un vin gustos. Pentru prima dată, am văzut locurile legate de marea prozatoare legate de Hortensia Papadat-Bengescu, de Ştefan Petică, de Grigore Hagiu, la care, desigur, la Târgu Bujor am mai fost, dar aceşti doi scriitori, sunt aşa cum se ştie, scriitori de tranziţie, adică ei formează un liant între epoca lui Eminescu din literatură română şi marea „oră astrală“ a literaturii române din perioada interbelică, aşa cum spun eu, fiind, nişte puncte de reper spre modernitate şi spre postmodernitate. Ei vin cu nişte accente extraordinare, în contextul simbolismului românesc, în cazul lui Ştefan Petică, care este un simbolism cu adevărat românesc şi original şi legat de târgurile moldoveneşti şi care l-au pregătit pe marele Bacovia şi H. Papadat Bengescu care, vine cu o mare proză, analitică, psihologică, în cheie proustiană şi care pregăteşte, în contextul literaturii noastre, venirea lui Camil Petrescu.

Toate acestea s-au legat, s-au structurat, într-o sinteză, şi cu marea bucurie vederii noastre. Am pus zilele acestea la cale şi un nou proiect, reeditarea monografiei lui Constantin Trandafir despre Ştefan Petică şi, mai ales, rescrierea unui eseu monografic despre H. Papadat Bengescu, cărţi care sper să apară până la marea aniversare a H. Papadat Bengescu şi al lui Petică.

Am făcut schimb de idei, proiecte, cărţi, reviste, am discutat foarte serios despre ce se întâmplă în cultura românească la ora aceasta, despre aceste procese de europenizare, aşa cum le vedem noi, în context politic şi cultural basarabean şi transnistrian, toate aceste întâlniri m-au ajutat şi ne ajută concepem spaţiul nostru cultural românesc sub semnul unităţii.

Credeţi că este destul promovată imaginea culturii? Valorile?

Aceasta este o problemă, trebuie să ne gândim mai serios la promovarea imaginii culturale româneşti în lume, doar aşa putem fi cunoscuţi şi citiţi.

Ne apropiem de sfârşitul dialogului nostru. Ce aveţi acum pe masa de lucru?

Am două promisiuni făcute Ed „Fundaţia Scrisul Românesc“ din Craiova, apare cel de-al patrulea volum al criticilor, dacă în cele trei m-am axat pe societatea lui Iocan, considerând că noi suntem o fierărie a lui Iocan sub aspect politic fiecare venind în această fierărie, în această societate cu propria părere, şi ieşind cu ea, şi pe marele modele ale criticii româneşti: Maiorescu, Călinescu, Lovinescu şi ceilalţi, am vorbit despre exilul românesc, pentru că am considerat că, după l990, cel mai important fenomen este aducerea a valorilor româneşti acasă.

Apoi, am vorbit despre orizontul european, în volumul IV am să vorbesc despre demonul recitirii; şi mai ales sub semnul complexelor. Acest volum trebuie să îl predau cât mai repede.

Am şi o propunere din partea Ed. Dacia din Cluj, mi-a solicitat o carte cu tema „Lucian Blaga – paradisiacul, lucifericul şi mioriticul“.

Domnule Mihai Cimpoi, vă mulţumesc foarte mult.

Şi eu vă mulţumesc, D-nă Angela Baciu, şi vă urez mult succes în continuare.

                                                     * interviuri realizate de Angela BACIU